MODERNISMUL in biserica
Download referat
Total vizualizari: 697
Numar de cuvinte: 1894
In timpul pontificatului lui Pius al X-lea sīnt publicate principalele opere ale marilor modernisti: Alfred Loisy (1857-1940)(6), cu teza lui fundamentala: "Isus a anuntat Imparatia lui Dumnezeu; īn schimb, s-a nascut Biserica", George Tyrrell (1861-1909)(7) si Ernesto Buonaiuti (1881-1946)(8), ca si a altor autori mai mici, ce semneaza deseori cu un pseudonim. La aceste atacuri, Sfīntul Scaun raspunde prin "Lamentabili", "Pascendi" (1907) si "Sacrorum antistitum" (1910), ca si prin deciziile Comisiei biblice (1897-1915). Spre deceniul al treilea al secolului nostru, asistam deja la formarea primelor sinteze ale gīndirii moderniste, ca si la memoriile protagonistilor, īn care ei īsi fac cunoscute viata si mai ales ideile, īntr-un mod mai mult sau mai putin organizat, sintetic si echilibrat.
Odata cu procesul de beatificare a lui Pius al X-lea (1951), si mai ales cu ocazia canonizarii (1954), canonizare voita de Pius al XII-lea, din partea multor istorici s-au ridicat critici si rezerve cu privire la modalitatea si oportunitatea acestui proces de canonizare. Motivele? Postulatorul cauzei, Del Gal, scrie o biografie a lui Pius al X-lea, acritica si apologetica, la care se adauga o addenda "Disquisitio circa quasdam obiectiones modum agendi servi Dei respicientes in modernismi debellatione", redactata īn graba (40 de zile) cu scopul (mai putin reusit) de a apara comportamentul papei fata de modernisti si fata de ideile lor. Din punct de vedere istoric, problema ramīne deschisa, si aceasta din doua motive. In reprimarea acestei erezii, Pius al X-lea s-a folosit mult de mons. Benigni, care utiliza nu de putine ori metode politienesti, spionajul ca si denuntarile. Pe de alta parte, masurile cu scop preventiv luate īmpotriva unor clerici suspecti de afinitati moderniste au fost repede abrogate sua neglijate, doarece, dupa circa un deceniu s-a constatat ca ele au fost pripite. Dintre multele exemple ce s-ar putea prezenta, mentionam doar procesul de beatificare al arhiepiscopului de Milano, card. Ferrari, caruia papa īi reprosa deseori faptul de a fi imprudent si neglijent īn raport cu modernismul.
Dupa Vatican II, modernismul este "istoricizat", īncercīndu-se acum sa i se īnteleaga cauzele si efectele polivalente, pozitive si negative. Istoricii sīnt de acord ca acest fenomen nu poate fi redus numai la sinteza din "Pascendi", asa cum liberalismul(9) nu poate fi cunoscut numai din "Syllabus".
Neintrīnd īn analiza cauzelor remote ale modernismului, generate de orientarea filosofiei moderne, voim sa prezentam principalele cauze proxime ale acestui curent. In ambientul Bisericii, asistam la un efort de reīnnoire a studiilor sacre, mai ales īn prima parte a pontificatului lui Leon al XIII-lea, cīnd pontiful roman era decis nu numai de a promova dezvoltarea studiilor teologice si filosofice, bazīndu-se si pe datele pozitive ale diferitelor stiinte laice, ci si de a recupera terenul pierdut īn raport cu stiintele din afara ambientului Bisericii, stiinte care faceau pasi pozitivi semnificativi.
In domeniul istoriei bisericesti, anul 1880 este important, deoarece acum s-au deschis spre cercetare arhivele vaticane. Incepīnd cu anul 1886, se afirma marele cercetator al papalitatii, L. von Pastor. In anul publicarii primului sau volum din "Istoria papilor", Duchesne publica "Liber Pontificalis". Alte nume cunoscute sīnt: Denifle, Batiffol, bolandistul Delehaye, si altii.
Pentru studiile exegetice, sec. al XIX-lea cunoaste tentativele protestante de interpretare rationala a Evangheliilor ca si tezele inovatoare referitoare la originile Pentateuhului. In prima jumatate a acestui secol, David Friedrich Strauss elimina a priori din Evanghelii toate elementele miraculoase, retinīnd doar o existenta generica a lui Isus si putine alte detalii de importanta secundara. Referitor la originea Bisericii, Baur aplica aici dialectica hegeliana, afirmīnd ca aceasta s-a nascut ca o sinteza dintre teza (partida petrina, iudaizanta) si antiteza (partida paulina, universalista). La sfīrsitul secolului, Julius Wellhausen explica formarea Pentateuhului cu o suprapunere de izvoare diferite, jahwist, eloist, sacerdotal si deuteronomist. In alte domenii, arheologia biblica, paleontologia si stiinta comparata a religiilor pun noi si grave īntrebari: este posibil sa fie mentinuta interpretarea traditionala literala a Scripturii? Pīna la moartea lui Pius al IX-lea, din partea catolicilor nu s-a ridicat nici un exeget capabil sa dea un raspuns la aceste īntrebari. Cu Leon al XIII-lea asistam la un īnceput de progres. In 1886 apare un "Cursus Sacrae Scripturae", o opera a mai multor autori germani. In 1891, Vigouroux īncepe publicarea celebrei opere "Dictionnaire de la Bible". Insa majoritatea catolicilor se mentine pe pozitiile traditionale, sau cel mult accepta acordul conciliant dintre geneza si geologie, interpretīnd cele sase zile ale creatiei ca sase ere geologice. In 1893, este publicata enciclica "Providentissimus Deus" care prezinta cu claritate criteriile fundamentale ale exegezei, plecīnd de la conceptul de autor. Leon al XIII-lea afirma ca nu este permisa o restrīngere a negreselniciei (ineranta) Scripturii doar la anumite parti ale ei; totusi, afirma ca fenomenele stiintifice sīnt prezentate conform cu limbajul popular de atunci. In pofida acestei perspective progresiste, īn 1897 Sfīntul Oficiu afirma autenticitatea lui "comma johanneum" (1 In 5, 7). Din cauza pericolelor si atacurilor moderniste, īn ambientul roman, clima generala este rezervata, daca nu īnchisa. Totusi, desi se faceau pasi mici, dificili, imperceptibili chiar, studiile biblice catolice īncep sa se afirme. In 1890, Lagrange īnfiinteaza la Ierusalim L'Ecole Biblique si organul acesteia Revue Biblique, care īn scurt timp vor fi cunoscute īn toata lumea, atīt īn cea catolica, cīt si īn cea protestanta.
Interventia Magisterului
3 iulie 1907: Decretul Lamentabili, numit noul Syllabus īmpotriva modernismului, condamna 65 de propozitii, ale caror idei sīnt scoase īn mare parte din operele lui Loisy (DS 3401-3465). Acest decret al Sfīntului Oficiu era īn pregatire de mai multi ani, la origine fiind doi teologi francezi care studiasera operele lui Loisy si, īn general, ceea ce propunea modernismul. Fara a fi un document infailibil, decretul cuprinde ideile esentiale ale modernismului biblic si teologic īn formele sale radicale: naturalismul care suprima originea divina a revelatiei, pragmatismul care ia īn consideratie doar semnificatia morala, īn dauna continutului doctrinal, individualismul care neglijeaza autoritatea Bisericii, si evolutionismul care admite transformarea continua si indefinita a dogmelor. In mod special sīnt condamnate: a. Erorile referitoare la autoritatea magisterului ecleziastic īn cīmpul biblic (propozitiile 1-8: cfr. īn Syllabus, tezele 8-14 despre emanciparea filosofilor fata de magister; cu putini ani īn urma, Ioan Paul al II-lea a abordat īn Germania aceeasi problema). b. Inspiratia si ineranta Scripturii (prop. 9-19; a se confrunta teza 11 cu nr. 11 din Dei Verbum). c. Conceptul de revelatie si dogma (prop. 20-26; īn special nr. 20, care reda idea modernista despre revelatie, nr. 22: dogma, nr. 23: separarea dintre stiinta si credinta, atīt de sustinuta de Loisy si Buonaiuti). d. Originea si dezvoltarea dogmei cristologice (prop. 27-38, īn special nr. 29, care prezinta clasica distinctie dintre Cristos al istoriei si Cristos al credintei). Propozitia 31 are o īnsemnatate deosebita, īn ea exprimīndu-se teza modernista conform careia Evangheliile ne redau viata lui Isus prin medierea credintei primelor generatii crestine, care dupa īnviere au īnteles si acceptat divinitatea lui Isus Cristos. e. Notiunea de sacrament si originea istorica posterioara a unor sacramente (Casatoria, Mirul, Spovada, prop. 39-51). f. Constitutia Bisericii (prop. 52-57; nr. 52 retine centrul gīndirii lui Loisy, iar nr. 56 reia canonul 28 al conciliului ecumenic din Calcedon). g. Caracterele doctrinei crestine luata īn ansamblul ei (prop. 58-65).
8 septembrie 1907: enciclica Pascendi Dominici Gregis (DS 3475-3500). Condamna modernismul asa cum Quanta Cura a condamnat liberalismul, iar Unigenitus jansenismul. Redactorii? Probabil Ioan Lemius si Ludovic Billot. Partea teoretica rezuma pozitia modernistilor īn filosofie, teologie, istoria Bisericii si apologetica. Ca filosof, modernistul este agnostic si imanentist, reducīnd religia la o necesitate intrinseca omului de divin, de sacru. Ca si teolog, el considera dogma un simbol al experientei sale religioase, un instrument pentru a comunica altora aceasta experienta. Credinta nu are nici un antecedent rational, bazīndu-se numai pe experienta individuala a fiecaruia. Cultul se naste din necesitatea de a exprima īn mod sensibil propria experienta religioasa, iar sacramentele sīnt simboluri eficace pentru a hrani propria credinta. Inspiratia se reduce la experienta religioasa, la emotie, care se prelungeste īn trecut si se poate asemana cu inspiratia poetica pe care Ovidiu o reda prin cuvintele "Est Deus īn nobis, agitante calescimus illo": "Dumnezeu este īn noi, (care) ne īnflacaram sub actiunea lui". Biserica se naste din necesitatea de comunicare reciproca a propriilor experiente religioase, pentru a proteja, a mari si a raspīndi credinta. In esenta, Biserica reprezinta fructul constiintei colective, ea derivīnd doar indirect de la Cristos, īntrucīt doar primii discipoli au trait aceasta experienta īn contact direct cu Cristos. In esenta, dogma, cultul, inspiratia, credinta, totul este supus unei indefinite evolutii. Ca istoric, modernistul crede īn separarea completa dintre stiinta si credinta. Prima se refera la fenomen, obiect al ratiunii, a doua la divin, care transcende stiinta. Datoria istoricului este de a analiza experienta religioasa īn conformitate cu normele istorice. El va īncerca sa scoata din aceasta experienta putinele elemente ale sferei rationale, eliminīnd (de exemplu din credinta īn Cristos Dumnezeu a primelor comunitati crestine) tot ceea ce reprezinta fructul exaltarii, prin care i s-a atribuit lui Cristos ceea ce nu apartine timpului si mediului īn care a trait. Se poate īntelege mai bine atitudinea modernistilor daca ne gīndim la tendinta unor istorici din zilele noastre de a distinge īn Ioan al XXIII-lea un "papa bun, Ioan al mitului", asa cum si l-au imaginat masele, si un "Ioan al istoriei", conservator, si care nu-si dadea seama de importanta actelor sale, acte care au mers mult mai departe de ceea ce intentiona el. Aceste criterii sīnt aplicate la Cristos, la Biserica si la sacramente. In apologetica, modernistul substituie vechile criterii obiective (profetii si minuni) cu altele subiective: existenta īn om a unei tendinte pentru experienta religioasa, experienta care se verifica cel mai bine īn religia catolica si care se adapteaza continuu noilor circumstante.
Observatii finale. Interventiile decise si prompte ale lui Pius al X-lea īmpotriva modernismului care ataca caracterul supranatural al catolicismului au reprezentat o victorie a Bisericii īmpotriva rationalismului acestei erezii, care a avut, probabil, cea mai scurta existenta din toate ereziile pe care le-a cunoscut istoria Bisericii. Se pune īnsa īntrebarea daca tezele moderniste erau chiar atīt de periculoase pe cīt pareau, si daca nu cumva intentionīndu-se stīrpirea ereziei, nu s-a lovit si īn persoane fidele Bisericii si care cautau un raspuns sau un dialog cu critica contemporana, sub care am putea vedea vechi probleme ale Bisericii: maturitatea crestina a laicilor si reīnnoirea Bisericii. Poate ca īn zelul lor, atīt Pius al X-lea, mai ales īn a doua parte a pontificatului (1907-1914), cīt si curia romana au luat masuri excesive, obstaculīnd initiativele pozitive prezente īn studiile biblice si istorice. Se poate pune apoi īntrebarea daca interventiile magisterului au rezolvat problemele, sau daca nu cumva au reusit doar sa le sufoce pentru o perioada de cīteva decenii. Toate aceste īntrebari si dubii necesita īnca un plus de clarificare din partea istoricilor.
Oricare ar fi judecata finala a istoriografiei, credem ca este important de notat un aspect semnificativ: "Renuntarea momentana la unele convingeri stiintific dobīndite a contribuit la progresul Bisericii īn ansamblul ei, mai mult decīt unele atitudini rigide si rebeliuni deschise. Poate ca acele sacrificii au reprezentat pretul necesar al unei maturizari si al unui progres unitar si omogen"(10). In acest sens este semnificativ destinul a doi colegi de seminar: E. Buonaiuti, mereu cuprins si dominat de intrebarile sale nelinistitoare, si Angelo Roncalli, care astepta īncrezator si linistit acea ora īn care Providenta va face sa fie deschisa o noua etapa a istoriei Bisericii, cea a conciliului Vatican II, īn care, semnificativ, gasim si raspunsuri si clarificari mature la unele din īntrebarile si dubiile perioadei moderniste.
Nota referatului: 0.00