Marile religii ale lumii
Download referat
Total vizualizari: 1966
Numar de cuvinte: 1147
Iudaismul
Iudaismul este religia poporului evreu. Originile sale trebuie căutate în ientul Apropriat, în Mesopotamia, Canaan şi Egipt. Acesta este spaţiul în care strămoşii evreilor au trăit timp de un mileniu, înainte ca documentele scrise să îi menţioneze sub numele de Israel şi înaite ca un stat al evreiilor să se constituie în regiunea numită Palestina, între munţii Libanului şi Peninsula Sinai.
Budismul
Religia budistă a apărut în nordul Indiei, teritoriu locuit încă de la mijlocul mileniului al II-lea î.Hr. de către indo-arieni. Religia acestora este bazată pe Vede, texte sacre a căror studiere era misiunea brahmanilor a trecut printr-o perioadă de criză. Una dintre convingerile fundamentale ale acesteia era cu deosebire tulburătoare : credinţa în reincarnare.
Conform religiei brahmane, corpul nu este decât o formă temporară, în timp ce spiritul care îi dă viaţa este etern. După moartea corpului, spiritul trece într-un alt corp, dar nu primeşte neaparat o formă umană : în funcţie de păcatele sau de faptele bune din timpul vieţii, spiritul putea să se reîncarneze într-un animal de povară, într-un om sau chiar într-un zeu. Oricare ar fi fost forma de reincarnare, nu era decât o nouă ocazie de suferinţă şi teamă. Numeroşi înţeleleţi cunoscători ai textelor sacre încercau, prin urmare, să caute o soluţie pentru a evita aceste suferinţe fără sfârşit. Mesajul cel mai puternic aparţine prinţului Gotama, supranumit Buddha („Iluminatul”), fondatorul unei noi religii : budismul.
Naşterea budismului
Buddha a trăit în secolele VI-V i.Hr. Legenda spune că în urma unui doliu şi a faptului că adescoperit suferinţa, prinţul şi-a părăsit familia pentru a duce o viaţă rătăcitoare de ascet.
El a încercat să răspundă problemei durerii şi morţii, iar atunci când a reuşit, a devenit un iluminat. Prima sa predică anunţa discipolor săi care sunt adevărurile pe care le-a descoperit şi care este calea pentru salvarea de suferinţă, pentru a atinge nirvana.
Cuvintele lui Buddha nu au fost scrise în timpul vieţii sale. După moartea sa, 500 de discipoli s-au întrunit în primul conciliu budist şi au stabilit forma oficială a predicilor şi regulilor de viaţă pronuţate de către maestru. Astfel au luat naştere sutrele, texte sacre ale religiei budiste.
Evoluţia budismului în primele secole
Până la începutul erei noastre, budismul a fost în primul rând o religie indiană. Istoria sa a fost totuşi destul de frământată. În secolul al III-lea î.Hr., la unul dintre concilii, s-a produs schisma definitivă între două curente budiste : unul riguros (theravedana) şi altul mai moderat (mahayana). Adepţii celui dintâi credeau că numai cei ce adoptă viaţa de călugăr se pot salva şi că numai prin respectarea regulilor şi prin meditaţie individuală se poate atinge iluminarea.
Ceilalţi admiteau că salvarea poate fi dobândită şi de către cei care nu se călugăreau, iar faptele bune şi compasiunea erau şi ele o cale de salvare. De asemenea, mahaya recunoaşte existenţa unor boddhishatva (iluminaţi – asemenea lui Buddha), a căror dovadă de generozitate constă tocmai în faptul că nu abandonează existenţa umană, din dorinţa de a-i îndruma şi pe alţii spre salvare. Datorită acestor idei, mahayana a câştigat mai mulţi adepţi, mai ales în nordul Indiei, şi tot în această formă budismul a pătruns şi în afara patriei de origine.
Difuziunea budismului
În primul mileniu al erei noastre budismul a făcut adepţi numeroşi în Iran, în Asia centrală, în China, Tibet şi în Japonia. După secolul al VII-lea şi Asia de sud-est a devenit budistă, dar sub influenţa celui mai strict dintre curentele acestei religii. Difuziunea budismului în aceste ţări nu a eliminat însă diversele religii locale. În china, de exemplu, a fost acceptat alături de confucianism şi daoism, formând „sistemul celor trei religii”. După anul 1.000, cel mai important centru religios a devenit Tibetul.
Creştinismul
Apariţia creştinismului
Războaiele civile, urmate de instaurarea imperiului, au adus cu ele în întreaga lume romană multă nelinişte şi căutarea unor credinţe care să ofere oamenilor consolare şi speranţa mântuirii. În Iudeea, aceste căutări se îmbinau cu nemulţumirea faţă de stăpânirea romană. Aici apar, în vremea primilor împăraţi romani, mai multe mişcări religioase în jurul unor personalităţi inspirate de vechea tradiţie iudaică a profeţilor.
Între acestea, cea constituită din discipolii lui Iisus din Nazaret, identificat ca Mesia, trimisul lui Dumnezeu pe pământ, capătă o amploare care ameninţă atât supremaţia Marelui preot al Templului lui Solomon, cât şi stăpânirea romană. În anul 30 sau 33 d.Hr., Iisus este condamnat la moarte prin răstingnire pe cruce de către procuratorul roman Pilat din Pont. Discipolii lui apropriaţi proclamă însă că Iisus a înviat şi dovedit astfel că este fiul lui Dumnezeu.
Foştii ucenice ai lui Iisus – apostolii – împreună cu părinţii acestuia şi cu câţiva locuitori ai Galileii şi Ierusalimului, bărbaţi, dar şi femei care îi urmaseră învăţătura, constiutuie prima comunitate creştină.
Acestui grup, care propovăduia în limba aramaică, li se adaugă şi câţiva iudei elenizţi. Între ei se distinge Pavel din Tars, care va avea un rol esenţial atât în comentarea învăţăturilor lui Iisus, cât şi în răspândirea acestora în provinciile de limbă greacă a imperiului. Persecutaţi de autorităţile de la Ierusalim, apostolii pleacă să predice în Iudeea, Samaria, Cipru, Fenicia. În Siria, la Antiohia, în 43 d.Hr. ei sunt numiţi pentru prima dată într-un text antic creştini, după numele învăţătorului lor Iisus Hristos. Ceva mai târziu, un grup de creştini în frunte cu Petru ajung la Roma şi încep să predice acolo noua credinţă.
Creştinismul în Imperuil roman
Primii creştini au fost la început locuitorii săraci ai oraşelor, oameni liberi sau sclavi, însă nu peste multă vreme s-au răspândit în Orient, mai ales dupa înfrângerea răscoalei din Iudeea şi cucerirea Ierusalimului de către împăratul Tidus (70 d.Hr.). În occident, este atestat în prima jumătate a secolului a secolului I în comunitatea iudeo-creştină din Roma; se convertesc apoi unii locuitori ai oraşelor şi abia mai târziu, în perioada marilor persecuţii anticreştine, această credinţă cucereşte noi teritorii de-a lungul marilor drumuri comerciale, pătrunzând
până în cele mai îndepărtate colţuri ale provinciilor imperiului. Creştinismul s-a răspândit încă de timpuriu şi în Dobrogea şi Dacia Romană.
Cât timp au rămas un grup restrâns, creştinii nu au atras atenţîa autoriţăţilor. Primele persecuţii au avut loc în vremea lui Nero. Însă noua religie s-a răspândit cu repeziciune, câştingând noi adepţi. În a doua jumătate a secolului al III-lea, împăraţii romani, până atunci destul de toleranţi, şi-au schimbat atitudinea faţă de creştini.
Se pare însă că persecuţiile au făcut să crească numărul adepţilor noii religii. Autorităţile au înţeles, în cele din urmă, că pentru a păstra ordinea publică autorităţile trebuie să recunoască oficial dreptul de practicare a creştinismului. Constantin cel Mare a fost cel care şi-a dat seama de posibilităţile oferite de noua religie orientală. Din convingere personală, dai şi din motive politice, în anul 313, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a dat edictul de la Mediolanum (Milano), care a pus capăt persecuţiilor împotriva creştinilor.
În 381, în vremea împăratului Teodosiu cel Mare, creştinismul a fost proclamat singura religie acceptată în imperiu.
În 1054 are loc Marea schismă, când biserica creştină se împarte în biserica creştină de răsărit (ortodoxă) şi cea de apus (catolică).
Nota referatului: 2.93