Dialogul interreligios
Download referat
Total vizualizari: 1094
Numar de cuvinte: 1019
Religia este cea care îl descoperă pe om lui însuşi. Victor Hugo este de părere că religia îi arată omului faptul că el este dublu, ca şi destinul său: sunt în el un animal şi o inteligenţă, un suflet şi un corp. s-a vorbit despre religie şi ca o alienare a omului. Spre exemplu, Emil Cioran susţine că religiile se apropie de regimurile autoritare deoarece, întocmai ca şi ele, deşi cu alte metode, vor să îmblânzească omul, să-i frângă firea, megalomania nativă. Cunoscând câtuşi de puţin scrierile lui Cioran este facil să înţelegem o astfel de descriere a religiilor. Sunt mulţii opozanţi ai fenomenului religios însă pentru acest crez al lor cu siguranţă doar un număr foarte redus şi-ar da viaţa; pe când, în privinţa omului ce-şi construieşte întreaga viaţă pe credinţa într-o religie, nu s-ar putea spune acelaşi lucru. Deoarece pentru cei care cred, aşa cum susţine Mircea Eliade, în dreapta şi stânga nu este decât golul.
Creştinismul (ca religie) ne luminează o axă centrală în univers şi în noi înşine. Aşadar, religiile (în grade diferite – aşa cum vom vedea în cel de-al treilea capitol) îl descoperă pe om sieşi, dar îi face comprehensibilă întreaga realitate, care, adesea, i se prezintă ca mister.
Religia a fost abordată în diverse moduri şi cu nuanţe diferite, în funcţie de scopul urmărit. A reprezentat obiectul filosofiei şi încă din perioada Antică, filosoful în virtutea îndatoririi sale de a căuta Adevărul, se pronunţă în acest sens şi creează „discurs” filosofic pe tema religiei. Datorită faptului că religia ţine strict de om, se încadrează şi în rândul istoriei. Se susţine chiar că: „Religia uneşte într-un tot organic filosofia şi istoria.”
Mitul este un element deosebit de important. În el îşi au originea religia, arta, filosofia şi ştiinţa . Mircea Eliade consideră că mitul exprimă o realitate culturală plurivalentă din care s-au inspirat valorizările ulterioare. Religia a preluat întâmplările fantastice şi miraculoase. Filosofia a preluat ideea, principiul unificator al lumii exprimat prin apă, aer, foc, apeiron de către primii filosofi greci, ideile platonice, materia şi forma la Aristotel, Dumnezeu la Spinoza, monada la Leibniz, ideea absolută la Hegel. Pentru Mircea Eliade „orice manifestare a sacrului este importantă: orice mit, orice rit, orice credinţă sau figură divină reflectă experienţa sacrului.”
Disciplinele care studiază religia pot fi clasificate în două mari grupe: disciplinele normative (teologia, filosofia, fenomenologia etc.) şi disciplinele descriptive, empirice (istoria, sociologia, psihologia etc.). Dintre acestea, cu o pondere mai mare pare să fie filosofia şi istoria religiilor (exceptând teologia care este „cheia de lectură” a religiei).
Cât priveşte istoria şi filosofia religiilor sunt diferite prin obiect, metodă şi finalitate, însă, împreună, pot da seama de studierea intensivă şi extensivă a sacrului şi fenomenului religios.
Istoria religiilor se ocupă de faptul istoric, de diversele comunităţi religioase, de apariţia numeroaselor religii cu evoluţia şi răspândirea lor, împreună cu întemeietorii acestora, de cristalizarea manifestărilor cultice, de plămădirea şi închegarea doctrinelor, de constituirea instituţiilor religioase, de raportul dintre diferitele culte şi state. Istoria religiilor pune accentul pe obiectivitatea ştiinţifică.
Filosofia religiilor expune pe baza unei analize critice cu argumente pro şi contra, sine ira et studio, concepte fundamentale, curente şi orientări cu scopul de a clarifica şi înlătura neînţelegerile ce apar din perspective unor culte (dialogul interreligios).
Filosofia religiilor vizează latura interpretativă, subiectivitatea opiniilor; ocupându-se de sacru, de religie, de Dumnezeu, este întemeiată pe evoluţia lor istorică dar tinde să le pătrundă esenţa, caută universalul din ele. Îndepărtarea de istoria religiilor înseamnă îndepărtarea de individual, de fragmentar, de fenomen pentru a se apropia de ceea ce este dincolo de aparenţă, pentru a dezvălui valoarea. Manifestarea sacrului poate fi percepută prin intermediul experienţei istorice. Îndepărtându-se de istoria religiilor, dar sintetizând-o, filosofia caută esenţialul în fenomen, universalul în individual, absolutul în relativ. Dar totodată filosofia religiilor se află în dependenţă de istoria religiilor, de cunoaşterea empirică a sacrului, a divinului, a fenomenului religios în evoluţia lor istorică .
Încercând să vorbim despre religie, apare inevitabil întrebarea: Cum o putem face? În ce mod putem aborda această problemă? Susţinătorii punctului de vedere subiectivist apreciază că doar din lăuntrul unei religii (cult) poţi să prezinţi religia, deoarece elementul central al religiei este credinţa şi în consecinţă cel care o prezintă trebuie să trăiască această credinţă, să participe cu tot sufletul la explicarea şi interpretarea ei. La polul opus, susţinătorii poziţiei obiective consideră că doar din afara unei religii, îmbrăţişând un punct de vedere echidistant faţă de diferite religii poate fi înţeleasă şi explicată ştiinţific fiecare religie.
Emil Cioran, printr-un omagiu adus lui Mircea Eliade, îi face un grav reproş, acel că Eliade s-a ocupat de religii fără a avea un spirit religios. Eliade i-a răspuns că atitudinea lui faţă de religie era aceea a unui savant care se străduia să înţeleagă, cu obiectivitate. Aşadar, nu trebuie să fii budist pentru a înţelege budismul, nici musulman pentru a explica islamul. A prezenta obiectiv o anumită religie sau cult înseamnă şi a le dezvălui raportul lor cu alte religii şi culte atât prin ceea ce le apropie, cât şi prin ceea ce le îndepărtează şi le particularizează . Aceasta va fi şi poziţia pe care o voi adopta în prezentarea religiilor.
1.1. Definirea religiei
Un răspuns la întrebarea: „Ce este religia?”, „s-ar asemăna mai mult cu o enciclopedie decât cu o definiţie formulată într-o singură propoziţie.”
Etimologic, termenul religie, pare să provină din lat. religare (a pune împreună, a uni, a lega). Sunt probleme chiar în precizarea naturii termenului, a originii, a definirii, a funcţiei, a istoriei, a valorii sale etc.
Problema ridicată de termenul religie poate fi exprimată cel mai bine privind-o sub diferite aspecte. Aşa cum am spus, etimologic nu se poate spun cu precizie care este cuvântul de origine (religare, reeligere, relinquere). Desigur că se poate pune problema din punct de vedere universal, psihologic, empiric, teologic, istoric, sacru etc. în cazul concret al religiilor venerate, care în acelaşi timp sunt religii care oferă mântuirea, problema pare mai facil de rezolvat, deoarece o oarecare definiţie se regăseşte în însăşi învăţătura sa. Revelaţia indică concret în ce condiţii un om se poate mântui, ca împlinindu-şi destinul să fie salvat şi astfel se regăseşte scopul religiei; acesta ar putea fi numit un punct de vedere teologic.
Nota referatului: 4.50